Sau când copiii devin partenerii părinților
Sigur ai auzit un părinte in dialog cu copilul său spunând că ei doi sunt “Cei mai buni prieteni”. Eu una am auzit-o des, inclusiv de la propria mamă. Nimic mai frumos, nu? Ce relație specială! Ce apropiat este acest părinte de copil, cât de mult îl iubește! …Și putem continua inferențele în aceeași notă.
Atunci când un părinte apelează la copilul său ca la “cel mai bun prieten”, pentru propriul suport emoțional, asta se numește incest emoțional. Nu are nimic sexual, deși efectele asupra copilului sunt, frecvent, asemănătoare.
Copiii puși într-un astfel de rol au sentimentul că sunt speciali. Se simt privilegiați de increderea specială pe care părintele o arată față de el. Se simt competenți prin faptul că li se cere părerea în probleme ale adulților.
Sigur că apropierea dintre părinte și copil este ceva dezirabil. Însă apropierea care pune pe primul loc nevoile emoționale ale copilului este modul sănătos de relaționare.
Dacă părintele este cel care iși pune echilibrul emoținal în spatele copilului, acesta fiind responsabilizat (explicit sau nu) cu rolul de părinte al părintelui, vorbim de o cu totul altă poveste. O poveste luungă de tot.
De cele mai multe ori, acest lucru apare atunci când părinții divorțează, când un părinte se simte singur sau înșelat, în familiile cu conflicte puternice.
In orice caz, apare atunci cand unul dintre parinti nu are dezvoltate propriile mecanisme de a face fata dificultatilor emotionale.
De cele mai multe ori, copilul este folosit ca armă în războiul dintre părinți, fiind deseori obligat să ia partea unuia dintre ei.
Pentru copii devin familiare vorbe ca : “Tu trebuie să fii alături de mine, că doar pe tine te am să mă susții.” Sau. “Tu nu vezi cât mă răneste taică-tu/maică-ta? Sau .”Tu trebuie să îi spui că pe mine mă iubești și așa o să se oprească!” sau: “Ce să fac, să mă despart de taică-tu/maică-ta?”.
Ca sa fiu și mai specifică, situațiile în care incestul emoțional apare pot fi:
- Copilului i se cer sfaturi de adult. Dificultăți de relație, probleme sexuale dintre parteneri, lucruri care nu privesc in mod direct copilul. Acestea il responsabilizează mult pe copil, inversând rolurile. Nimeni nu mai intelege cine e parintele si cine e copilul.
- Sindromul celui mai bun prieten. Când părintele este cel mai bun prieten al copilului, granițele dintre cei doi sunt foarte neclare. Rolul copilului de a fi confientul părintelui în probleme pe care el nu le poate înțelege, îl face pe copil să își pună deopare preocupările lui și să se ocupe de părinte.
- Rolul terapeutului. Să pui un copil să se descurce cu o criză emoțională sau relațională a adultului îl impiedică să aibă relații potrivite cu vârsta lui. E posibil ca mai târziu să se simtă cofortabil și să caute relații care îl pun în acest rolul de a avea grijă de nevoile emoționale ale altora, și nu de ale lui. Sau să caute si să se simtă confortabil în relații în care domină crizele și nu stabilitatea.
Este foarte important să specific că părintele care este implicat intr-o astfel de relație cu copilul său nu realizează ce efecte are propriul comportamet asupra copilului și nu dorește să facă rau. Impactul insă este același.
Iar acest impact cuprinde in special ariile relaționale ale vieții. Adulții care provin din astfel de relații parentale (adica relatii in care ei au avut grija de parintii lor) au de obicei dificultăți în a-și seta limitele. Apoi le e greu sa-si satisfaca propriile nevoi emoționale, fără să se simtă vinovați. De obicei, simt ca au o mare datorie și sunt extrem de loiali față de părintele în cauză. Și cu care ajung să aibă o relație duală (iubire-ură). Ca să nu mai zic că frecvent apar sentimente de neadecvare. Stimă de sine joasă, tot felul de compulsii (muncă, mancare, sex).
De cele mai multe ori, copiii nu vorbesc despre asta, nu consideră ca asta ar fi o traumă, nici măcar când sunt adulți.
Mulți copii în atare situații se simt privilegiați. Au un sentiment de putere și de maturitate de vreme ce sunt singurul ajutor sau prieten al unui adult.
Insă dacă ai fost un copil parental, cu siguranță ai fost neglijat. Și foarte probabil, din viața ta au lipsit disciplina, structura, îndrumarea din partea părinților. Știi tu, lucuri de care are nevoie orice copil ca să se dezvolte frumos.
Din fericire, există multe lucruri pe care le putem face. Terapia este unul dintre ele. Ne ajută să ințelegem mai bine de unde ne vin emoțiile, să intelegem că ceea ce am trăit este o traumă. Și există o sumedenie de metode pe care le putem face singuri odată ce am înțeles ce se întâmplă cu noi. De la citit despre acest lucru la a scrie despre trăirile și modurile noastre unice prin care am învățat să facem față.
In concluzie:
Dragi părinți, copiii iși vor face singuri cei mai buni prieteni. Unii îi vor răni, unii îi vor bucura, unii îi vor iubi. Noi trebuie să le fim alături, să îi ascultăm, să îi ajutăm, să avem grijă de ei și să le fim părinți.
Nu copiii sunt cei mai buni prieteni ai nostri.
Stii pe cineva care s-ar bucura sa vada asta? Trimite-i link-ul!
E cineva drag care are nevoie de terapie? Spune-i sa-mi scrie un mesaj.
