Din seria “ce-mi trebuie mie psiholog!?? Eu apelez la ….(puneti aici orice membru al familiei, inclusiv copiii) “

Unul din cele mai frecvente lucruri pe care le-am observat când le spun oamenilor ca eu sunt psiholog si ca fac terapie cu alti oameni este un fel de paradox, asa.

Sa vă explic:

Pe de o parte, oamenii încep să imi spună ce probleme au, cu ce se confruntă. Ca si cum ar fi intr-o sedinta de terapie.
Si pe de altă parte, foarte mulți imi aduc argumentul că nu merg in terapie pentru că ei mai bine vorbesc cu sotul/sotia, mama sau fiica(!!) care “mi-e cea mai buna prietena”sau “stie mai bine decat orice strain prin ce trec” etc

Acum, nu vreau sa conving pe nimeni contrariul. Familia si apropiatii sunt cei mai buni cand vine vorba de sanatatea noastra psiho-emotionala.

Dar.
Zic doar ca este foarte greu ca un membru al familiei sa ne ajute sa aducem schimbari in viata noastra. Din mai multe motive.

In primul rand, pentru ca, daca ei sunt cei care ne ridica la fileu niste schimbari pe care ei considera ca ar trebui sa le facem. Si oricat de mult ne-ar dori binele, nu se pot opri sa se gandeasca si la binele lor. Macar un pic, asa. Plus ca noua ne e greu sa facem o schimbare si cand ne-o dorim amarnic, da’ pai cand ea vine din exterior…

Un alt motiv ar fi ca, de cele mai multe ori, rudelor le este foarte greu sa ne accepte fix si exact asa cum suntem noi, uneori frumosi foc, alteori urati rau (la figurat zic, normal). Pentru ca si ei, la randul lor, au urateniile si frumusetile lor, ca oameni sunt!

Rolul terapeutului este sa iti fie alaturi in drumul spre locul unde vrei sa ajungi. Si e ok sa nu stii unde vrei sa ajungi, veti descoperi impreuna pe parcurs.

Dar, spre deosebire de prieteni si familie, terapeutul nu fuge. Oricat de furios sau cat de deprimat si fara chef si “negativist” ai fi tu. Oricat de nasoale ar fi gandurile sau fanteziile tale.


Si mai ales, oricat de mult iti ia ca sa si “faci ceva” in legatura cu problema pe care o ai, terapeutul nu se supara si nu te grabeste. Stie ca schimbarea are nevoie de mult curaj si forta. Si timp.

Binele terapeutului nu depinde de schimbarea pe care o faci tu la tine.
Psihoterapeutul stie ca doar cand cineva ne accepta asa cum suntem (plansi, disperati, nefericiti, maniosi, cu resentimente sau vinovatii, abuzatori sau victime deopotriva), atunci schimbarea dorita este aproape inevitabil sa apara.
Si atunci, vom fi si noi bine.

Si sunt sanse mari ca si sistemul din care facem parte (familia) sa fie bine.

Sa fie bine, ca sa nu fie rau, zic!