Mai jos este o descriere a stărilor prin care trec persoanele care suferă de această nemiloasă boală. Poate și tu simți așa. Sau poate cineva drag pare să treacă prin-un chin asemănător și nu înțelegi de ce nu face ceva.

Depresia se simte ca un gol.

Aveți toate alegerile posibile și niciuna nu pare interesantă. Ai putea să faci desenezi sau să cânți ceva, dar asta nu te face să tresari. Nu vezi și nu simți bucurie. Ai putea face sex cu partenera sau partenerul, dar nu, nici dorința asta nu există în tine – ca și cum ar fi o fântână secată. Poți să te joci pe calculator sau să citești ceva…Dar ce rost are? Nu există niciun beneficiu real pentru toate acestea, altul decât trecerea timpului. Ai putea să te ridici și să-ți faci ceva de mâncare. Dar nu, nu ți-e atât de foame și, dacă închizi ochii, timpul va trece puțin mai repede. Poți să te întinzi iar în pat. Aaaah, asta chiar e bun, merge… Nu necesită efort activ pentru a face ceva nefolositor. Totul este la fel de gol și lipsit de sens ca și a te uita pe fereastră la nori și la umbrele schimbătoare ale ramurilor de copaci pe perete, și atunci de ce să faci altceva?

Depresia se simte ca tristețe, ceea ce vă va spune toată lumea.

Și destul de des se simte ca un bâzâit care îți sună în ureche: – Nu am valoare. „Toată lumea crede că sunt o povară oribilă”. Toată lumea este fericită, dar tu ești ceva fără valoare care nu aparține acestui loc, de altfel glorios și fericit. Soarele strălucește, păsările ciripesc și tu stai acolo pe pat, în aceeași pereche de pijamale nespălate, te întrebi chiar de ce ți se permite să trăiești. Simți că ocupi spațiul și consumi oxigenul degeaba. Si sigur mâncarea pe care o mănânci ar fi mai utila oamenilor reali, fericiți și care fac ceva în viața asta.

Depresia se simte ca oboseala.

Să te ridici din pat necesită același efort ca și urcarea mai multor trepte de scări. A reuși să te îmbraci și să mergi afară este ca și cum ai alerga într-o cursă. Zici mersi când apuci să mergi la magazin sau la un prieten – Oricum se simte ca și cum ar fi de cealaltă parte a continentului. Fiecare pas este greu. Fiecare mișcare musculară necesită de zece ori munca pe care o făcea. Exercițiul devine dificil, iar controlul asupra corpului tău se consumă rapid. Devii mai neîndemânatic, așa că și mișcările tale sunt greoaie. Amețești aiurea așa, visând cu ochii deschiși, chiar dormind, așa că ce să mai vorbim de mers pe bicicletă. Te simți cel mai mult bine acasă, ești complet relaxat, așa că te întinzi la loc în pat … și nu te mai ridici din nou până nu te obligă treaba cu pipi.

Depresia se simte ca o pierdere a controlului.

Nu ai idee de ce creierul și corpul tău fac asta. Nu vrei să te simți trist. Nimeni nu vrea să se simtă de rahat, obosit și gol tot timpul. Oamenii se vor uita la tine și îți vor spune: „Parcă nu ai vrea să te faci bine”. Acei oameni sunt idioți. Tu cu adevărat, profund, din adâncul sufletului tău, habar nu ai de ce s-a întâmplat acest lucru sau ce să faci ca să ieși din mâzga asta. Nu are nici un sens. Te-ai trezit așa, sau s-a strecurat în timp, nici nu-ți dai bine seama ce s-a întâmplat. Este ca o ceață, o forță a naturii care cuprinde, închide totul și nu poți face nimic din patul ăsta în care te-ai ghemuit. E ca și cum ai avea niște sfori de marioneta în creierul tău și-l face să se miște așa urât. Iar tu nu ai nicio foarfecă… Totul este fără sens, fără logică. Dacă măcar ai înțelege ceva, ai putea să reiei controlul asupra corpului tău, vieții tale…Dar nu, nu se întâmplă.

Depresia se simte ca disperare.

Nu găsești nicio cale de ieșire. Stai culcat acolo, noaptea, cu capul în perna ca un animal rănit, făcând tot felul de zgomote pe care nicio ființă umană nu ar trebui să le poată face. Te zgârii și te scarpini în timp ce durerea se simte în tot corpul. Lacrimile nu se pot opri. Nu știi de ce. Tot ce știi este că doare, doare cu adevărat și crezi că, dacă va continua, vei muri. Chiar acolo. Poți să te îngropi în cărți și filme pentru că măcar atunci îți poți imagina altceva decât să te gândești la tine și la viața ta de rahat . Citești nonstop (asta dacă nu ai deja o dependență adevărată care să te facă să uiți de tine cu totul). Trebuie să ai o soluție. Este ca o dependență, nu, nu, e mai mult – e o mașină de oxigen de la ATI. Afli de alte lumi, fanteziile fericirii și experiențe reale care nu sunt existența ta oribilă. Ești în viață pentru că poți să nu mai gândești o vreme. Prietenii tăi vin să te vadă. Poveștile lor te mențin sănătos, ca o dializă pentru toate toxinele din tine. Mintea ta nu a reușit să fie independentă, iar acum se bazează pe o mie de mașini mici pentru a se menține în funcțiune.

Depresia se simte ca o furie sălbatică.

Prietenii tăi nu pot ține la rahatul pe care il arunci in ei pentru totdeauna. Rămâi din ce in ce mai în urmă și, în cele din urmă, începi să renunți la întâlniri. Oamenii încep să se enerveze pe tine, deranjați de modul în care trebuie să-și petreacă atât de mult timp doar pentru a te menține pe linia de plutire, deranjați de cât de des le cauzezi probleme prin dispariția constantă și că anulezi totul în ultimul moment… . La job oamenii au început să se prindă de lipsa ta de productivitate. Și atunci te enervezi că ți se pare nedrept – ca nu e vina ta ca nu mai poți ține pasul…. Și de niciunde în cap îți apare o imagine – Imaginea că tu vrei să-i pedepsești pe toți care te acuză – ii pedepsești cu dispariția ta. Să te aibă pe conștiință! Și apoi te scuturi din visarea asta și te întrebi de ce te-ai transformat într-o persoană atât de oribilă, cineva care are în vedere chiar să-și pună capăt propriei vieți doar pentru a enerva o altă persoană. Apoi imaginea se apare din nou, înapoi, știind că lumea se sătură de tine … și ciclul începe din nou. Începi să te simți bine cu aceste vise…

Depresia se simte ca fiind pentru totdeauna.

Ai uitat cum este să fii cu adevărat bucuros. Îți poți imagina, dar nu ești tu chiar în aceste gânduri. Așa ești tu. Aceasta este viața ta. Acesta ești tu. N-ai cum să schimbi asta!

Și în ciuda atâtor lucruri groaznice, exista mereu cineva care nu renunță. Chiar și când tu ai renunțat demult la tine, cineva e acolo să te primească. Să te conțină cu totul – tot vidul, toată disperarea, toată neputința și nepăsarea ta. Și reușești cumva sa faci un pas – cu muult efort si fără tragere de inimă – doar ca să nu-l superi pe acel cineva care te ține de mână. Și dupa un pas, urmează altul..

_________________________

Ceea ce e mai sus este in parte inspirație din ceea ce am auzit in multe ședințe de terapie. Am ales să scriu despre asta pentru te ajuta să vezi dacă ceea ce simți de niște timp încoace e depresie. Însă textul NU este nici pe departe suficient – trebuie MUSAI să mergi la un specialist ca să confirme și, poate, să dea o mână de ajutor.

Pentru că există o cale – al naibii de grea – ca tu să fii bine.